Dinu Cătălin

  Trăim într-o lume în care avem în jurul nostru oameni doborâți fizic din cauza bolilor, a necazurilor, a problemelor. Dar trebuie să recunoaștem că la fel de mulți sau poate chiar mai mulți, sunt și loviți în interiorul lor... în inimă. În suflet. Și poate chiar și în cuget.   Și aceste răni interioare sunt făcute (unele) tot de oameni. Printr-o vorbă trântită în batjocură, în semn de dispreț. Prin priviri ascuțite ca o sabie cu două tăișuri.   Prin a căuta soluții sau cauza necazului interior sau exterior.   Mă gândesc la prietenii îndureratului Iov. Omul ăsta a pierdut tot într-o zi (10 copii și animalele prin care își câștiga pâinea) și s-a mai ales și cu o bubă din cap până în picioare. Se scărpina cu ciobul și stătea în cenușă.   Avea și Iov trei prieteni care când au auzit de toate necazurile care l-au lovit, s-au gândit să meargă să-i plângă de milă și să-l mângâie. Nu fizic, ci emoțional. Lăuntric. Pentru că au înțeles că Iov era lovit și în i...

  Un om avea un cal la care ținea foarte mult, îl îngrijea, îl peria zilnic.   Îi oferea mai multă atenție calului decât lui însuși.   În fiecare duminică era un om care trecea prin fața casei lui și mergea la biserică. Îi spunea omului de fiecare dată să meargă cu el, dar omul iubitor de cai, îl refuza.   Cel care mergea la biserică i-a zis într-o zi: "mai bine aș fi calul tău, decât sufletul tău."   Sunt mulți care pentru ziua de mâine și-au făcut deja planurile pentru lucrurile care într-o zi nu le vor mai folosi.   Deja știu că mâine se vor duce la cumpărături, la spălătorie cu mașina, în grădină să strângă frunzele, la câmp să strângă ce mai e de strâns etc.   Mulți trec prin fața bisericii, osteniți de atâta alergare, cu sufletele îndurerate, cu întrebări fără răspuns, fără pace în inimile însetate după odihna pe care numai Dumnezeu o poate da (din experiență spun), dar parcă e ceva care îi ține departe de Dumnezeu și Casa Lui.   Oare...

  Există un pericol în rândul creștinismului, și acesta este să fim sfinți în public (stradă, școală, serviciu, între vecini, la magazin, în mall, restaurant, dar mai ales în biserică), dar în realitate să nu fim chiar așa de sfinți.   E un om cu două fețe cel care face astfel. Un om pervers, după cum îl definește dex-ul nostru.   Așa erau fariseii și cărturarii din vremea Domnului Hristos.   Le spunea Domnul ucenicilor și mulțimii să se ferească de astfel de oameni.  Îi asocia cu mormintele văruite.   Dezgustătoare comparație. Dar adevărată! ...din nefericire.   Dacă trăiește cineva dezonorabil când e singur sau în familia sa, nu zic să trăiască la fel  și în mulțime. Ci să trăiască după cum îi dictează conștiința și după cum am fost creați să trăim... Drept și curat!   Sinceri să fim, ni se potrivește zicala: "să faci ce zice popa, nu ce face el."   Așa că: "Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamen...

  Suntem chemați să trăim diferit, să aducem altceva decât aduc majoritatea oamenilor... descurajare, dezbinare, ură, invidie, păcat etc.    Noi ne-am născut ca să aducem zâmbete, iubire, bunătate, milă, încurajare, iertare, credincioșia lui Dumnezeu.    Trebuie să facem ce a făcut Dumnezeu cu noi. Ne-a iubit și ne-a arătat bunătate chiar și atunci când nu meritam.   Știți care e scopul? Să facem și noi la fel. Să iubim și pe cei care "nu merită", pe cei care ne bârfesc (chiar dacă știm), pe cei pe care nu-i caută nimeni.   Dumnezeu ne-a predat ștafeta iubirii ca să o ducem mai departe.   Avem o poruncă frumoasă în Biblie: "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți." (Marcu 12:31)   Te iubești pe tine?   Nu-i nevoie de răspuns. Faptele vorbesc mai mult decât 1000 de cuvinte.   Fiți oameni care iubesc cu fapta!  Cu vorba sunt destui...   Pentru că a spus Domnul Hristos: "Dacă iubiți doar pe cei care vă iubesc...

  Sunt destui cei care spun: "Nu am dat în cap la nimeni, nu am furat de la nimeni nimic, nu am omorât pe nimeni, nu am luat nevasta nimănui... și lista poate continua".   Astfel de oameni cred că nu-i judecă Dumnezeu. "Astea-s păcate mari, domnule" ...susțin unii cu vehemență!   Dar de "păcățele", nu prea mai sunt oameni care să fugă. Deși "buturuga mică, răstoarnă carul mare."   O vorbă urâtă spusă cuiva, o privire disprețuitoare, o marginalizare, o bârfă, un răspuns de "lasă-mă în pace", și prin multe alte lucruri pe care noi le credem neimportante, îi rănim pe oamenii (poate) zilnic.   Unii oameni cred că sunt păcate mari, și păcate mici.   Că în urma celor mari, ajungi să nu trăiești veșnic.   Că sunt păcate de moarte, și păcate care nu sunt de moarte.   Dar în Cartea de mulți citită, dar și de mai mulți necitită (din nefericire pentru ei, dar și pentru cei de lângă), care este Biblia, scrie că plata păcatului este moartea ...